„Ca şi Minulescu, Florin Iaru este un poet muntean prin excelenţă, bucureşteanul volubil şi teribilist, care are teatrul în sânge, doar că decorul şi recuzita sunt, în ultimele decenii ale secolului XX, altele decât în primele: ghitara electronică şi sintetizatorul au luat locul languroasei mandoline, iar beat generation pe al simboliştilor. Între Minulescu şi Florin Iaru mai există două verigi în lanţ: lunaticul Tonegaru (mai degrabă decât barocul Dimov) şi ploieşteanul Nichita Stănescu. Dansul, melodios ori sincopat, al stărilor de spirit de la acesta din urmă provine, ca şi anatomia, expusă pe planşa lirică. În sfârşit, discursul poetic a învăţat o mulţime de lucruri de la Voronca şi de la avangardişti, basculând, între dadaism şi suprarealism, între Urmuz şi Geo Bogza, între ludic şi patetic. Derizoriul şi seriosul sunt puse în contrapunct. Este, de altfel, tehnica preferată a acestei poezii, a cărei linie melodică este necontenit fracturată. Florin Iaru însuşi s-a revendicat de la o axă meridională a poeziei româneşti, care, după părerea lui, ar fi devenit dominantă în anii 1980, după aceea nordică (Blaga-Goga), sub semnul căreia ar fi stat o bună parte din poeţii anilor 1960. Însuşi acest bric-à-brac este caracteristic pentru un poet care nu numai că nu-şi ascunde (ori reneagă) modelele, dar le scoate în faţă şi le îngroaşă. (…)
Împreună cu Mariana Marin şi Elena Ştefoi, Florin Iaru, unul din marile talente actuale, scrie poezia politică a generaţiei lui.”
(NICOLAE MANOLESCU – Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură)
