„Memorialele de închisoare – de închisoare comunistă! – au fost prima vedetă a literaturii de după ’90. Încetul cu încetul – și din cauza unei previzibile inflații, și din cauza „monotoniei” mărturiilor, dar și din pricină că publicul (cel tînăr îndeosebi) a întors spatele epocii comuniste – ele au căzut însă pe treptele de jos ale interesului. Dar primul deceniu – și în orice caz primul lustru – post-comunist a fost dominat – dacă nu cantitativ, sigur în privința atenției și interesului, atît ale instituției profesioniste de receptare, cît și ale publicului larg – de acest fenomen memorialistic și depozițional, ca parte a unei literaturi „a adevărului”, a unei literaturi de mărturie. Memorialele apărute, în număr impresionant, au fost, literar vorbind, de toate nivelele: de la cărți de înaltă performanță literară la cărți în care componenta expresivă e irelevantă în raport cu cea „documentară”. Fenomenul s-a decantat, însă, a devenit unul saturat (de nu supra-saturat) și a trecut în regimul unui fond de cercetare din care s-au nutrit multe cărți (și ele de toate felurile). Pe acest trend de cercetare și de sistematizare vine și Hristina Doroftei, încercînd să propună o nouă perspectivă de abordare și să nuanțeze sistematizările făcute pînă acum. Criteriile acestor nuanțări nu sunt neapărat noi, dar sunt ferme și incontestabile; cum e, bunăoară, împărțirea memorialiștilor în „clerici” și „laici” – un criteriu de o obiectivitate imediată.”

(AL. CISTELECAN)