Poezia Norei Iuga nu s-a schimbat aproape
deloc de la volumul de debut din 1968, Nu e
vina mea, şi până la cum plâng parantezele ( 2016).
În linii mari. A câştigat, cum era normal, în
fineţe şi în graţie. A rămas la fel de reticentă
liric, sugrumând emoţia, cum spune plastic unul
din numeroşii comentatori recenţi. Nu-mi dau
seama prin ce i-a cucerit Nora Iuga pe poeţii
ultimei generaţii, pentru care este Marea Doamnă
a poeziei, iarăşi cu expresia unuia dintre aceştia.
Angela Marinescu, ea, şi-a adaptat în mod vizibil
poezia mai nouă standardelor douămiiste.
Nu şi Nora Iuga, deşi îl admiră, bunăoară, pe
junele Robert G. Elekes, pe coperta cărţii de
debut a căruia a scris câteva cuvinte de preţuire.
Altceva decât o adiere dinspre Mircea Ivănescu,
existentă la amândoi, nimic nu pare a-i apropia.
Iubirile vizibile cu ochiul liber în poezia Norei
Iuga nu sunt şi ale douămiiştilor: nici Paul
Celan, nici Gellu Naum şi dadaiştii, nici
Arghezi din versurile copilăreşti, nici, cu atât
mai puţin, Emil Brumaru cu al său Detectiv
Artur. Dincolo de asta, lirica Norei Iuga este
pudică, discretă, cerebrală, în gamă minoră,
sprijinită pe o cultură literară perfect asimilată.
Iarăşi, nicio asemănare cu impudica, viscerala şi
inculta, în majoritatea ei, poezie douămiistă.
Intertextul e folosit de Nora Iuga cât se poate
de sugestiv, mai degrabă ca la Cărtărescu sau
Stratan decât ca la poeţii generaţiei actuale
(„auzi-l/ cum cântă. decembre. şi liliacul a
înflorit”).
Nicolae Manolescu
