Mi se părea că nu e îndeajuns
Să citești. Nici să scrii, nici să te prefaci
Că nu știi,
Nici să urci dealul, o închipuire
În malul surpat al verii,
Nici să cauți cu Diotima și Zenon
Printre rolele
De magnetofon sensul vieții,
Apoi să-ți ștergi de pe degete
Vaselina subțire a morții,
Nici să fumezi cu Aristide privind în gol,
Nici să aștepți ca Axiothea să-și termine
Gravura, să-și dea capul pe spate
Și să-i vezi la baza urechilor,
Rotunde și moi, apăsările roșii
Ale neantului,
Nici să îi scrii lui Charmides propriul imn,
Pentru că macaralele sunt verzi,
Nici să te ascunzi de tine însuți, nici să răcnești,
Dar nici să taci, nici să pleci capul,
Scos la tablă când nu te aștepți,
Dar nici să-l ridici cu fruntea limpede,
Căci nu s-ar spune că nu știai! Știai! Știai, Știai!

„Romulus Brâncoveanu…foloseşte cu tâlc libertăţile suprarealismului încercând nu o restituire a dicteului, cât o reconsiderare a funcţiilor lui; poetul are multă imaginaţie, ştie să sugereze prin asociaţiuni lexicale şocante, are un debit de avalanşă şi cultul subtextului; textele lui fiind foarte lungi şi semnificative doar în integralitate nu am spaţiul necesar al unei ilustrări, deşi ar merita .”
LAURENŢIU ULICI

„Romulus Brâncoveanu [este] remarcabil prin imageria uşor grotească, prin modalitatea de amplificare în plan poetic a ritualului domestic, a unei mişcări viclene ce asociază elemente din paradigme din cele mai incongruente.”
CRISTIAN MORARU