Stadii-le Oanei Paler se bizuie pe un singur protagonist narativ, care îşi asumă, într-un dens proces analitic (şi auto-analitic), întreaga confesiune (mărturie şi auto-denunţ deodată). E un personaj cam abulic, rudă îndepărtată cu Meursault, şi care comite şi el o crimă ca „act gratuit” (sau aproape) pe fondul unui inconfort ontologic resimţit şi-n dragoste, şi-n relaţiile sociale. De meserie programator, el „traduce” jocurile de calculator într-o parabolă existenţială, punând în joc liberul arbitru şi „justificând” pervertirea lui în contrariu. Un „om fără însuşiri” şi el, nimic nu-i iese după propria voinţă şi face dependenţe care-l irită şi-l copleşesc în egală măsură. E un om din lumea noastră, asupra căreia autoarea „s-a documentat” scrupulos pentru a o expune într-o proză de acută intensitate a observaţiei şi de pregnanţă caracterologică.
Al. Cistelecan

Suntem atât de înţepeniţi în marea pânză narativă de tip streaming, încât orice încercare de evadare e binevenită.
Oana Paler are o credinţă nebună, vintage, în literatură, literatura aceea de pe vremea când personajele erau „radare umane”, de când existenţialismul picta un aer macho-martir pe chipul fiecărui erou masculin. În Stadii, personajul ultra-analitic, ultra-plictisit al romanului psihologic din acele vremuri e prins, ca într-o capcană, într-o tramă poliţistă, într-o reţea narativă de tip netflixhbo, populată de tot felul de membri ai clasei de mijloc noi româneşti, de la hipsteri, la funcţionari înalţi sau IT-işti.
Oana Paler pliază practic două genuri, pe cel al unui roman existenţialist îl îndeasă într-o isteaţă tensiune poliţistă şi creează astfel o ieşire din rutina narativă a zilei. Drept cadru, aveţi o ramă aseptică, o Românie „nemurdărită” de alte probleme decât de zbucium de film nordic, dragoste în supradoză şi sadism moderat.

Costi Rogozanu 

Oana Paler debutează cu un roman puternic. O voce sigură, matură, împrumutând scriiturii proprii din experienţa lecturii unor romane ale mizerabilismului contemporan. Oana Paler reuşeşte să se aplece fără excese asupra golului interior, să sugereze solitudinea şi căderea, să tempereze inutilitatea evidentă, să strunească disperarea, identificându-se cu adevărul dezarticulat şi fără repere al contemporaneităţii.
Adrian Lesenciuc