Mi-am ascuns ochii. Acolo citea ea tot! S-a uitat bănuitoare spre medicamente. Păreau în regulă. Dar când s-a apropiat şi a deschis o cutiuţă, a înţeles. „Mno, bată-tie soarele, acu’ l-ai omorât şi pă bunică-tu!” Avea dreptate! Până la tataia mai ucisesem patru gândaci mari, de pivniţă, pe Calimero, un pui negru de găină (din greşeală, jur că n-am vrut să-l lovesc, pe el chiar îl iubeam!) şi un cocoş isteric şi pitic (Ceauşescu), care mă ciupea până-mi curgea sângele şiroaie pe picioare. Mi-a stat inima. „Cine? Eu? Nu-i adevărat!”, am ţipat, tremurând ca scuturată de friguri. „Dară cine? Io?”, a continuat ea furioasă. „Nu vezi că suflă-a colivă?” Şi mintenaş a pus mâna petelefon şi-a chemat Salvarea. „Alo! Zâua bună! Veniţi, rogu-vă, că i-e rău lu’ Jorjică, bărbatu’ mieu!” Am început să plâng. „L-am ucis pe tataia? Aoleu! Să vezi ce bătaie mănânc de la mama!” Deja îl vedeam cum urcă la cer, într-o lumina roz, cu toţi porumbeii lui pe umeri şi pe cap, cu sticleţii şi căţeii pe care-i iubea necondiţionat…